Postări

Se afișează postări din 2016

Păienjeniş

Imagine
Astă-toamnă a apărut, pe data de 1 septembrie, la ora 12.00 noaptea fix. În colţul cel mai întunecos al camerei părăsite, un păianjen uriaş şi-a instalat bagajele şi nu mai dădea să plece. Ştiam zvonul conform căruia, dacă vara este lungă, toate colţurile vor fi înţesate cu pânze groase, dar asta era prea de tot. Păianjenul ăsta burtos deja îşi făcuse şi un cort din fire groase şi împodobit cu aripi străvezii de libelule şi muşte din care se puteau auzi sunete stranii şi hipnotice. Că de aia am şi dat năvală peste el la ora 12.01 ca să nu-i treacă prin cap să se instaleze definitiv în baza zvonului pe care vi l-am menţionat. Am dat drumul la antene, la turaţie maximă, de i-am zburătăcit toate catrafusele. El a ieşit intact şi mi-a aruncat o privire sfidătoare pe sub sprâncenele stufoase: “eu nu plec de aici, mucosule!”. I-am auzit clar gândul, deci voia război. Şi atunci mi-am dat seama că trebuia să adopt altă tactică. Deşi îmi făcea greaţă, am stors toate vietăţile cu sânge din cam

3 lucruri nespuse

Imagine
Lui B. Cred că aveai strungăreaţă. Sau nu, oricum nu mai contează. Mă dădeai în leagăn şi râdeai larg. Eu nu ştiam că e singurul tău zâmbet pe care-l voi ţine minte. Lui G. Eram în tren, pe un coridor. Între noi, un câmp dens de energie. Ne apropiam cumva unul de altul cu încetinitorul. Puteam fi într-un film alb-negru în care ochii tăi luminau tot ecranul. Dar nu, totul a rulat în gol când te-ai dat jos din tren. Lui M. Ţi-am văzut frica cum ţi se căţăra pe spate şi-ţi intra în păr. O auzeam cum se instala asemenea unei tumori în creierul tău. Nu am ştiut să te îmbrăţişez. Te-ai vindecat singură, dar eu nu pot s ă mă iert. (Foto via http://terrato.weebly.com/drawing-2015---2016/archives/09-2015)

Poemul despre moartea noastră

Imagine
  Mâine, M-Â-I-N-E, îţi vor aduce corpul acasă. eu voi plânge recunoscându-te cum erai vie, deşi eşti moartă. inima mea va pleca odată cu a ta şi va putrezi, frumoasele noastre inimi vor fi mâncate de viermi, dar voi scormoni în tot pământul să nu-i las să se înfrupte din frumoasa ta inimă. o s-o salvez, o voi pune într-un borcan cu formol şi-n fiecare N-O-A-P-T-E, îţi voi vorbi, îţi voi zâmbi, vei fi în viaţă. Mark Rothko  - Black, red and black, 1968

Exerciţiu

Imagine
Tremura atât de tare încât îşi auzea dinţii clănţănind. Un firişor de sânge îi curgea încet de pe bărbie în balta deja formată la picioarele sale. Ţinea strâns în mână corpul inert al pisicii, gândindu-se obsesiv că n-a fost suficient. Niciodată nu va fi suficient de curajos să-l înfrunte pe tatăl său cu vorbe meşteşugite, dar, cu ajutorul coasei din hambar, va schimba raportul de forţe. Această unealtă ascuţită va fi ultimul judecător imparţial. Va tăia capul tatălui său dintr-o singură lovitură, nu înainte de a-i îndesa în gură trupul mutilat al bietei Pufi. Abia atunci va fi suficient, mai ales pentru mama lui. * Un mic text conceput în cadrul Şcolii de vară de Scriere Creativă, coordonată de Mario Barangea şi Dana Alexandra Popa , 18-22 iulie 2016 Foto via http://notspecific.deviantart.com/art/These-Wounds-Will-Not-Heal-o1-64330931

O scrisoare cu dedicaţie :)

Imagine
30 martie 2016 a fost o dată specială pentru mine: am citit pentru prima dată din creaţii proprii alături de minunatele mele colege de la Clubul Scriitoarelor. Reproduc mai jos textul meu: O scrisoare fără timbru             Au trecut ani de când nu ne-am mai văzut. Cred că a venit timpul să-ţi spun că nu am putut să articulez un simplu cuvânt în nopţile interminabile. Am stat în mine atât de mult încât mi s-a părut că timpul şi-a pierdut consistenţa. Nu ţi-am scris nimic, nu ţi-am transmis măcar o vorbă prin altcineva, pentru că nu mă simţeam pregătit să mă uit la tine, acolo, în inima mea, şi să-ţi vorbesc. Tăcerea e cel mai bun prieten pe care-l poate avea cineva pe lumea asta, o iubire care nu va dispărea niciodată. M-am mulţumit cu asta şi am preferat să mă concentrez pe umbra ta pe lucrurile din casă, pe urmele paşilor tăi pe nisip, pe apa tulburată de mâinile tale fluturate, pe leagănul care scârţâie în vânt ... Mai ţii minte melcul pe care ţi l-am lăsat în cu

Să mai hibernăm un pic ... (21)

Imagine
“M-am gândit ce ar fi de făcut. Capra părea că-şi râde de mine. Să pornesc spre deal. Să pornesc mai întâi către cutia poştală, privind către drum, şi apoi din mijlocul drumului, privind către stâlpi, să pornesc mai departe, către câmpul pustiu, şi apoi din câmp prin pădure, pe poteca subţire, privind către cruci. Asta însemna să pornesc. Dar ce obosită eram. Cutia era goală. Poarta a bocit când am deschis-o proptindu-mă cu umărul în ea. Stâlpii zumzăiau când am traversat drumul şi am trecut pe sub fire. Poteca din câmp era bine delimitată, semn că mai trecuseră oameni după topirea zăpezii. Am pornit, am aruncat doar o privire în urmă, am zărit firul subţire înălţându-se din horn, peste ceaţa din vale. Şi am văzut o mână fluturând la fereastră, altă fereastră, mâna mamei mele, demult. Mama se sprijinea în rama de lemn, ştiam urma dublă care o să-i rămână multă vreme în carne, de-a lungul braţului, şi ştiam mirosul cărnii ei, seara, când mă îmbăia, când îmi strecura degetele pe d