“Visez rar. Dacă visez, mă trezesc năclăită de sudoare. Mă întind în pat, aștept până când bătăile inimii se răresc și mă gândesc la puterea magică a nopților, împotriva căreia nu există apărare. Când eram copilă sau tânără, nu aveam nici vise frumoase, nici coșmaruri, doar bătrânețea împinge spre mine groaza plămădită din aluviunile trecutului, care este atât de amenințătoare pentru că are o consistență mai fermă, mai tragică decât felul în care aș fi putut vreodată s-o experimentez, fiindcă în realitate nu mi s-au întâmplat niciodată lucrurile care mă fac să mă trezesc țipând. Visele mele sunt identice, până la cel mai mic detaliu, viziuni recurente. Întotdeauna visez unul și același lucru. Stau la intrare, la baza scărilor, în fața ușii noastre cu geam incasabil și ramă de fier și încerc să deschid ușa. Afară, în stradă, e parcată o ambulanță, siluetele infirmierilor, care se văd irizate prin sticlă, sunt neobișnuit de mari, fețele lor umflate sunt înconjurate de un halou, as
