vineri, 11 noiembrie 2016

Păienjeniş


Astă-toamnă a apărut, pe data de 1 septembrie, la ora 12.00 noaptea fix. În colţul cel mai întunecos al camerei părăsite, un păianjen uriaş şi-a instalat bagajele şi nu mai dădea să plece. Ştiam zvonul conform căruia, dacă vara este lungă, toate colţurile vor fi înţesate cu pânze groase, dar asta era prea de tot. Păianjenul ăsta burtos deja îşi făcuse şi un cort din fire groase şi împodobit cu aripi străvezii de libelule şi muşte din care se puteau auzi sunete stranii şi hipnotice. Că de aia am şi dat năvală peste el la ora 12.01 ca să nu-i treacă prin cap să se instaleze definitiv în baza zvonului pe care vi l-am menţionat. Am dat drumul la antene, la turaţie maximă, de i-am zburătăcit toate catrafusele. El a ieşit intact şi mi-a aruncat o privire sfidătoare pe sub sprâncenele stufoase: “eu nu plec de aici, mucosule!”. I-am auzit clar gândul, deci voia război. Şi atunci mi-am dat seama că trebuia să adopt altă tactică. Deşi îmi făcea greaţă, am stors toate vietăţile cu sânge din cameră şi i-am lăsat în semn de protest, în prag, doar carcasele goale. Şi totuşi el ieşea netulburat şi mă pironea cu aceeaşi privire, culmea parcă întinerit, în timp ce eu simţeam că-mi ies din minţi. Nu mai vedeam bine nici becul cu filament pâlpâitor, mă izbeam mai des de el stricându-mi anvergura aripilor. Ce mai, ajunsesem deja o epavă, iar pânza lui părea tot mai ameninţătoare, acaparând tot mai mult din spaţiul camerei. Ultima mea speranţă era venirea iernii, când curentul devenea insuportabil în această cameră. Am tăcut şi am aşteptat sfârşitul lui noiembrie cu înfrigurare. Între timp, nesuferitul păianjen îşi lărgise cercul de prieteni cu nişte gândaci puturoşi, dar bine făcuţi, pe care-i ţinea într-o stare de supunere totală cu ajutorul seminţelor de mac. Chefuri peste chefuri, simţeam că o să-mi pice ochii de atâta oboseală. Dormeam prost din cauza coşmarurilor. Mereu sfârşeam fără antene sau cu aripile dezmembrate după ore nesfârşite de tortură. Aveam impresia că aud râsul lui sadic peste tot. Părea că o să rămân în situaţia asta fără ieşire pe termen nedefinit, când, într-o dimineaţă de decembrie, apăru Dl. Arici, înţeleptul locului, cu o valijoară şi bătu sfios la uşa păianjenului burtos. Mai bătu de câteva ori, căci nimeni nu se grăbea să deschidă. Mahmureala celor dinăuntru era apăsătoare, dar, în cele din urmă, sâcâit, păianjenul uriaş îşi făcu apariţia. Dl. Arici nu-i dădu bineţe şi, cu o mişcare iute din încheietură, înfipse un ac în burta acestuia. Până când să realizeze păianjenul ce se întâmplă, se dezumflă rapid precum un balon spart. Redus la dimensiuni mult mai rezonabile, ţeposul îl împături cu multă grijă până încăpu în valijoara sa. Apoi îmi făcu un semn discret din cap şi dispăru discret, aşa cum venise.